În anii nouăzeci, într-o superbă zi de toamnă am hotărât să vizitez cele trei minuni în aer liber ale maestrului de la Tîrgu Jiu. Ore întregi am admirat și am meditat în fața Coloanei Infinitului, unde am avut impresia că aceasta ar reprezenta axis mundi al planetei, pe care s-ar sprijini melancolică boltă a toamnei și a universului. Hoinărind pe Via Sacră – Aleea Eroilor, pe neașteptate, am ajuns la Poarta Sărutului din Parcul Central al orașului. Trecând pe sub ea te încarci cu sentimentul că iubirea rămâne nemuritoare. În vecinătatea Porții, pe malul Jiului, ajungând la Masa Tăcerii și așezându-mă pe unul dintre cele 12 scaune, am fost singur cu natura. Doar foșnetul pomilor seculari și scurgerea lină a Jiului mi-au încântat sufletul. Aici am descoperit cât de simple sunt marile adevăruri ale vieții .
În jurul prânzului am ajuns la casa părintească de la Hobița unde am avut onoarea de a avea ca și ghid un descendent al Sfântului de la Montparnasse. La plecare am observat că în curte, hobițenii mei se luptau cu tăierea unui stejar secular, ei rămânând mirați în momentul în care i-am rugat să îmi dea o bucată din trunchiul stejarului, răsplătindu-i pentru gest cu o tărie. După un timp, bunul prieten sculptorul contemporan U.L. a reușit printr-o magie să realizeze copia fidelă a Cocoșului lui Brâncuși din Paris. De atunci această sculptură a devenit o piesă îndrăgită a colecției mele, despre care artistul afirmă: “Cocoșul, această capodoperă de senectute sunt eu, unde am căutat frumosul primar și direct, nemijlocit și etern”. În fiecare dimineață acesta îmi transmite: “omule trecător prin această lume, bucură-te de fiecare zi pe care bunul Dumnezeu ți-a dăruit-o”. Pentru acest mesaj îmi este drag Cocoșul lui Brâncuși. Endre Libus.
