În secția de antichități din Grecia antică de la Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta sunt expuse și 20 de fotografii de colecționari. Acestea se pierd pe întinderea monumentală a pereților, iar când ajungi în fața lor, observi că, printr-un subtil reflex de respingere, vizitatorii se îndepărtează în loc să se apropie. Poate pentru că, printre statuile de marmură și obiectele prețioase din vitrine, fotografiile de la începutul veacului par mai vechi decât antichitățile. Oricum anacronice. E pentru prima oară când văd prezentate într-un muzeu și fotografii ale donatorilor. Cu totul vreo 20. Le-am numărat sub privirile circumspecte ale îngrijitorilor de sală și nu garantez că le-am inventariat chiar pe toate. Universitari bărboși, slujbași în uniformă de cancelarie, generali bătrâni, medici dedicați profesiei, cu toții având gustul obiectelor din vechime, într-un cuvânt colecționari. Oameni care nu au avut ambiția de a aduna averi pentru ei, vrând doar să cheltuiască averea pentru o colecție, iar colecția să o lase statului.Nici un psihiatru sau psiholog nu s-a încumetat să analizeze determinările intime ale colecționarului, omul care adună ca să dăruiască, persoană cam asocială, în stare să își sărăcească familia cu pasiunea sa și care nu se simte împlinită sufletește dacă nu își vede tezaurul într-un muzeu expus, cel mai adesea fără a se pomeni și numele donatorului. La New York, gigantul Muzeu Metropolitan a dat nume unor săli dupa numele unor faimoși donatori milionari: Mellon, Rockefeller sau Ford. La Budapesta, răsplata este mai modestă: o fotografie în prejma colecției. La fotografii, lumea se uită cu atenție doar când un excentric întârzie înaintea lor, ca să citească explicația de sub imagine. De altfel fotografiile sunt prea mici ca să atragă atenția. Este o răsplată față de care parcă și Muzeul are unele rețineri. Ca în toate cazurile, când o faptă de cultura nu are precedent. O explicație a bizareriei destinului de colecționar o avem chiar în impresia de protecție solidă ce o impune Muzeul de Belle Arte Budapesta. Colecționarii știu că numai un muzeu national știe să le continue strădania, că familia sau moștenitorii ar putea strica repede ceea ce au clădit ei într-o viață . Și toate acestea doar pentru un simplu „mulțumesc”. Endre Libus.
