Întâlnisem deșertul în dialog cu Nilul. Acolo el se uita îndelung în spațiu. L-am întâlnit apoi în dialog cu piramidele la Gizeh. Acolo deșertul se uita în timp. L-am văzut de asemenea lângă Sfinx, mirându-se de propriile lui himere. Nici una dintre aceste ipostaze nu a însemnat pentru mine ceva deosebit până când nu m-am întâlnit într-o oază singuratică și fascinantă în imensitatea deșertului Nubian cu POMUL-COPACUL VIEȚII mele (de pe tabloul meu din papirus atât de maiestos executat).

Înălțător și solitar, în inima deșertului, pomul meu și-ar fi întins foarte adânc rădăcinile în pământ, ajungând la surse de ape neștiute de nimeni. Pentru mine acest arbore a marcat GRĂDINA EDENULUI, poate pentru alții ar fi fost binecuvântat de Nephtys, zeul egiptean al apei. Copacul – Pomul vieții mele (alor noastre) este simbolul nemuririi și vindecării sufletului, mistic și magnific, cunoscut de asemenea și în alte culturi.

Fiecare popor a atribuit diverse nume propriilor copaci ai vieții pentru ca semnificația să rămână una și aceeași: sursă de viață în cultură, o hrănire atât la nivel fizic cât și spiritual. Rădăcinile copacului vieții noastre sapă adânc în sufletul pământului pe care îl recunoaște ca pe o mamă care îi dă viață, trunchiul lui devine fundația existenței sale, iar ramurile se întind către soare ca să se hrănească cu energia vieții, ca frunzele lui miraculoase sau fructele lui gustoase să devină dătătoare de viață. În frunze este adunată hrana care se transformă în mâncare iar fructele sale sunt dătătoare de viață. Pe crengile copacului maiestos sunt păsări încântătoare, cele de jos, mai vârstnice, sunt ocupate cu problemele și bucuriile lor, iar cele de sus parcă acum ar vrea să-și ia zborul către zodii necunoscute, fiindcă așa este în viața noastră atât de nesigură. Pomul-Copacul vieții pentru noi toți simbolizează aspecte de hrănirea vieții, atât la nivel fizic cât și spiritual. Așa că acesta aduce pentru noi o energie benefică, reprezentând o călăuză către cunoaștere și vindecare și fiind un simbol al CONȘTIINȚEI NOASTRE.

În apropierea SĂRBĂTORILOR PASCALE nu pot să nu mă gândesc că Pomul-Copacul vieții este un SIMBOL ȘI ÎN RELIGIA CREȘTINĂ. Pomul-Copacul vieții este reprezentat de HRISTOS. El este pomul care interferează cu acel arbore care întruchipează COMUNITATEA CREȘTINILOR pentru că ISUS este acela care ne-a unit pe toți într-o CREDINȚĂ COMUNĂ. Arborele cosmic, copacul cu axul vertical al lumii, simbolizează în tradiția creștină CRUCEA-RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS. Dar să nu uităm niciodată că și crucea e făcută din lemnul Binelui și al Răului, din lemnul copacului. Crucea lui Hristos ne ajută să facem legătura, îmbinarea dintre cer și pământ.

Să știți dragii mei concetățeni că noi toți venim din cer, ca să ne manifestăm pe pământ, dar tot ai cerului rămânem, dacă trăim o viață decentă cu frica lui Dumnezeu, chiar dacă lutul – corpul nostru uman se întoarce în pământ. Pentru aceasta vă rog ca prin pioșeniile și rugăciunile noastre să ne întâlnim în fața Crucifixului lui Hristos de pe Golgota, cu CRUCILE noastre, în ZIUA ÎNVIERII și să constatăm că noi toți aparținem aceleiași AXE A LUMII CA SCARĂ. Mântuitorul nostru a coborât ca să ne urcăm la cer prin sacrificiul lui. El înlesnește accesul nostru spre nemurire și dumnezeire, El este scara către noi și Dumnezeu, un ARBORE PE CARE URCĂM ÎN(SPRE) VEȘNICIE. (Endre Libuș)

Cum aș putea uita croaziera de pe NILUL MITOLOGIC cărora anticii i-au atribuit lacrimile zeiței ISIS cea cu ochii verzi și fosforescenți, apoi tot ei l-au socotit întruparea lui AMON, Jupiterul egiptean și credeau că vine din PARADIS. Legendele lor povesteau că pescarii aruncau seară plasele în apa și găseau dimineața la răsăritul soarelui rădăcini aromatice și insulițe întinse de nuferi de toată frumusețea provenind dintr-o naivă grădină cerească. Secole și chiar milenii mai târziu, când interesul vechilor mituri se pierduse, într-o hartă din 1502, cele șapte izvoare ale Nilului țâșneau încă din ‘’Muntele Lunii’’. Nilul Albastru își câștiga cam tot pe atunci faima de a fi între ape ceea ce e șampania între vinuri de vreme ce de aici se trimitea la Constantinopol, sultanului și vizirului, apă minerală.

Înaintând pe acest fluviu miraculos , deodată, între coline thebane au apărut cele mai vechi și cele mai mari orașe ale antichității-LUXOR și KARNAK, iar mai apoi palatul HATSHEPSUT al primei mari personalități feminine din întreaga istorie care a domnit între 1507 i.Hr – 1458 i.Hr, fiind una dintre puținele regine ale Egiptului. Inteligența, maturizarea timpurie și ambiția sunt principalele trăsături de carater care au cizelat personalitatea femeii care a guvernat Cele Două Țări timp de 22 de ani. Dar pe mine m-au fascinat nespus gemenii de piatră, COLOȘII LUI MEMNON, imensele statui de pe malul Nilului care, în trecut, le-ar fi “cantat” oamenilor. Statuile gemene îl reprezintă pe faraon într-o poziție așezată cu mâinile pe genunchi și privirea îndreptată spre est spre râu. Aceasta era de fapt poarta de intrare a templului memorial a lui AMENHOTEP, o construcție masivă realizată în timpul vieții faraonului, unde era UN ZEU venit pe pământ. În timpul construcției era cel mai venerat templu din Egipt .

Există o legendă interesantă în spatele numelui acestui monument. În anul 27 i.Hr un cutremur a dărâmat colosul nordic, după ruptură, jumătatea inferioară rămasă  a acestei statui a început să producă un sunet muzical ciudat, de obicei în zori, fenomen cauzat cel mai probabil de temperaturile ridicate care sfărâmau bucățile de piatră rămase în interior. Stabon pretinde ca a auzit cu urechile lui glasul statuii, iar Hadrian și soția sa, Sabina, au venit special să-I asculte înduioșați de plânsul lor. Totuși grecii care au auzit sunetul au dat numele statuii de ‘’MEMNON’’, eroul lor în războiul Troian care a fost în cele din urmă ucis de AHILE. El a fost fiul lui EOS, zeița zorilor care după moartea fiului vărsa lacrimi sau picături de rouă în fiecare dimineață. CÂNTUL a fost atribuit mamei pentru fiul ei. Mulți vizitatori timpurii nu știau nici măcar că aceste statui reprezentau un faraon egiptean vechi.

Admirând  statuile, am constatat cu părere de rău că au rămas izolate în câmp pe malului Nilului mitologic departe de  orice construcție care să le justifice prezența lor. Doi paznici care nu mai păzesc nimic, poate doar propria lor singurătate și inutilitate. (Endre Libuș)