Alături de Tânăra cu hermină (II)

Cu cât privești mai mult chipul Tinerei cu hermină a lui Leonardo da Vinci, cu atât ești mai conștient că acel zâmbet misterios se poate transforma într-o expresie diferită într-o singură clipă. Întreaga pictură este inundată de ambivalență. Vedem începutul unui zâmbet sau este acesta pe cale să dispară? Prin captarea intangibilității clipei și a curgerii timpului, a trecerii, a tăcerii, Leonardo ne înfățișează intangibilitatea sufletului. Admirând capodopera lui Leonardo la Belle Arte din Budapesta, Tânăra noastră cu hermină s-a confesat: „Îmi aduc bine aminte. După ce ai admirat hermina mea ai luat drumul către Capela Episcopală a diacezei din Cracovia ca să te reculegi în biserica aceea unde Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea s-a rugat ca diacon în timpul studiilor sale. Să știi că de atunci am înțeles cu adevărat cât de mult se contopește Transcendența cu Dragostea de Frumos, că amândouă fac ca sufltele noastre să devină mai curate și imaculate.” Da, draga mea Domnișoară, ai perfectă dreptate, arta este acel liant care alături de credință ne face să fim mai buni, empatici, înțelegători, așa încât, împreună, respectându-ne, putem să făurim un viitor mai bun, plin de speranță. (Libus Endre)