Nu departe de Universitatea din Iași, pe dealul Copoului, pe o bancă singuratică, am ascultat cu sufletul la gură povestea teiului bătrân. El m-a atenționat că steaua divinității liricii românești, Luceafărul, este considerat de critici una dintre cele mai frumoase creații din poezia europeană a secolului nouăsprezecelea. Totodată mi-a șoptit că pe aceeași bancă a stat și poetul născut în colțul minunat al Moldovei, la Ipotesti. M-a atenționat! Să-ți aduci aminte ce a spus istoricul contemporan Nicolae Dabija: “Eminescu este întâiul care a vorbit cu Dumnezeu în românește și Dumnezeu l-a înțeles. Limba miraculoasă în care a scris e românească. Eminescu dovedind astfel întregii lumi că pot fi scrise capodopere și în această limbă miraculoasă”. În încheiere, bătrânul tei mi-a spus: “Geniul lui Eminescu a împărțit literatură română în două, până la Eminescu și după Eminescu. El este ca regele Midos, pe ce pune mâna, se transformă în aur. Așa a făcut și cu dulcea noastră limbă românească pe care a eminescializat-o alături de teii, codrii, munții, lacurile și stelele noastre”. În fiecare an, pe 15 ianuarie, să mulțumim divinității că ne-a binecuvântat cu Eminescu. Endre Libus.